Înainte să mă apuc de această scrisoare am tras cu ochiul puțin peste tine. Martie 2018, data ultimei postări de aici. Peste 2 ani în care ți-am plătit în continuare domeniul, în care am fost activă pe alte platforme, dar în care nu te-am mai accesat deloc. Nu aș ști să zic de ce. Mereu mi-a plăcut să scriu, să îți povestesc, chiar și acum când mai recitesc articolele mele vechi mă apucă o nostalgie și îmi face plăcere să îmi ascult vocea de atunci. Pur și simplu au luat amploare alte lucruri pentru mine și nu am mai lăsat timp și pentru asta. Deși tu ai fost alături de mine la bine și la greu, mereu ai avut un spațiu liber să îmi aștern un gând sau o fotografie, oricât de simple și banale ar fi fost ele. Mai intram să văd ce faci, simțeam că a trecut prea mult și ieșeam. Fără să zic nimic.
Apoi au venit nesiguranțele, chiar și când aș fi vrut să îți scriu ceva: oare mai citește cineva bloguri, oare mă mai pricep să îmi expun gândurile în cuvinte, oare te mai interesează? Tot nu am răspuns la ele, dar măcar azi am deschis o pagină nouă. Am vrut să văd ce mai faci, cum ne mai înțelegem, să văd dacă e genul ăla de prietenie unde, chiar și când te vezi peste 5 ani, vorbiți ca și cum v-ați fi văzut ieri.Te rog nu o lua ca pe un semn că de acum vom fi iar împreună, pe asta nu o știe nimeni, doar mi-a fost dor de tine și voiam să văd cum mai ești, dacă eu ți-am lipsit. Așadar, spune-mi te rog, ce am ratat în ultimii 2 ani?